Nu puteam să văd ce se întâmpla cu fiica mea—până când a fost tot ce puteam vedea. Aproape că era prea târziu.

Uneori, fiica mea (o voi numi Olivia) nu era flămândă. Vrea să își facă singură prânzul pentru școală în loc să mănânce mâncare din cantină. La un moment dat, am observat că burritos-urile ei pentru mic dejun păreau să se micșoreze, dar nu m-am gândit prea mult la asta. Potrivit slate.com, acest articol este povestea unei mame despre lupta fiicei sale cu un tulburare alimentară.

👉 Semne timpurii și începutul dificultăților Oliviei

Olivia a fost mereu o fată perfectă—inteligentă, amuzantă, blândă, cu note foarte bune, avea mulți prieteni și activa în echipa de cheerleading și în echipa de înot. Din păcate, după moartea tatălui ei din cauza cancerului de creier, am început să realizez că anorexia ei era un semn că lucrurile nu erau deloc în regulă. La o vizită anuală la casa socrilor mei, abținerea Oliviei de la festinurile festive a devenit evidentă. Nu mânca aproape deloc. Cea mai memorabilă amintire de la acea petrecere a fost când a refuzat să guste chiar și un „spud” (cartof prăjit) de la un restaurant local renumit pentru aceasta.

La întoarcerea acasă, am observat că Olivia părea spălăcit și scheletic în leggings și un top strâns. Mă simțeam rușinată să fiu văzută cu ea. Așa că, după ce am realizat gravitatea situației, am dus-o la medicul pediatru, unde am aflat că a ajuns la o greutate extrem de scăzută. A fost dusă la urgențe, iar după nouă luni de tratamente și spitalizări, a început să recupereze.

👉 Tratament și recuperare: luptele Oliviei cu anorexia

Olivia a fost internată într-un program de tratament la UCLA, unde a început să își revină. Ea a trecut însă prin momentul de panică când a fost transferată la o clinică din Houston, unde s-a confruntat cu refuzul de a accepta un tub de alimentare, provocând o criză. Aceasta a adus-o înapoi la urgențe, unde a fost necesară hrănirea prin tub.

Oliviei i-a fost greu să accepte să se vindece, dar în cele din urmă a apărut un moment într-o clinică de recuperare din UCLA când a decis că vrea să se întoarcă în lume. Deși a fost o luptă constantă, a început să se întoarcă treptat la un stil de viață normal.

Acum, Olivia este acasă, dar încă trebuie să monitorizez ce mănâncă. Mergem la școală împreună, iar mesele sunt eforturi comune. Am învățat lecții valoroase despre sprijin și despre cum să navigăm prin provocările acestei boli. Iar în fiecare zi, îi reamintesc că voi fi mereu acolo pentru ea.