Grupul folcloric şi-a câştigat un prestigiu aparte, atât în ţară cât şi în străinătate, călătorind cu muzica tradiţională maramureşană în lumea întreagă, fiind adevăraţi ambasadori ai spiritului românesc. Ioan Pop este un instrumentist polivalent care a învățat să cânte la tilincă, ceteră, braci, zongură, dobă, drâmbă, dar şi cu vocea. Ideea înfiinţării Grupului Iza a fost una extrem de inspirată, ei fiind cu adevărat cei mai autentici exponenţi ai cântecului, jocului şi portului tradiţional din Maramureş. Grupul funcționează din 1988 și de aproximativ 18 ani, Grupul Iza are acelaşi nucleu: Anuţa Pop, Voichiţa Tepei, Ioachim Făt, Grigore Chira şi Ioan Pop. Grupul Iza a lansat opt albume tradiționale, iar unul dintre ele, intitulat “România”, a intrat în Patrimoniul UNESCO în anul 2015. „Ne mândrim că muzica din Maramureș și horile noastre au ajuns în patrimoniul UNESCO, asta e o satisfacție că ne-am păstrat tradiția.”, a spus, pentru Ziarul Amprenta, Ioan Pop. Grupul Iza a colaborat cu entități din New York sau Illinois (SUA), respectiv Bruxelles, dar și cu Institutul Național Francez sau Muzeul Muzicii din Suedia. După 20 de ani de la premieră, în luna februarie 2025, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu a prezentat publicului „Electra” o nouă variantă a tragediei antice grecești după Sofocle și Euripide, în regia lui Mihai Măniuțiu. Spre bucuria constănțenilor, dar și a turiștilor sosiți la mare zilele acestea, proiectul unic în peisajul teatral românesc și mondial a fost prezentat în cadrul Stagiunii Estivale a Artelor Spectacolului 2025. Grupul IZA a fost înființat în 1988 cu ocazia unor turnee în străinătate în memoria lui Constantin Brăiloiu, organizate de Institutul de Folklore, în colaborare cu Institutul de Etnografie și Folclor Geneva, unde, Constantin Brăiloiu are o mare arhivă de folclor. Pentru el s-aa organizat în 1988 câteva spectacole cu tarafurile țărănești, de către Speranța Rădulescu, un mare muzicolog. După aceea am ținut colaborarea cu Muzeul Țăranului Român – doamna s-a mutat de la Electrecord la Muzeul Țăranului Român, cu Horea Bernia. Horea Bernia a vrut să reînvie muzica țărănească și tarafurile țărănești și uite așa. A fost o perioadă când erau foarte în trend, era o modă tarafurile țărănești. Aceștia au fost formate de oamenii care, de păcate, nu mai sunt. Au rămas puțini care mai cântă muzica asta tradițională, după cum am fost educați, să ne păstrăm tradiția. Pe Speranța Rădulescu mereu o pomenesc, pentru că îmi spunea: „Măi băiete, păstrează-ți muzica ta, pe care ai crescut, pentru că pe aceea o cânți cel mai bine. Restul, lasă-i pentru alții„. Eu am făcut lucrul ăsta și am avut foarte mult de câștigat pentru că am făcut ce-mi place și a fost foarte apreciată muzica noastră. Am umblat în toată lumea datorită sfatului care ni l-a dat doamna Speranța, păstrarea tradiției și muzicii autentice. Componența grupului IZA s-a mai schimbat de-a lungul timpului, aici s-au pregătit foarte mulți instrumentiști și tineri și bătrâni. Eu am încercat, în străinătate, să arăt lumii un om care nu a urcat niciodată pe scenă. I-am lăsat liberi să cânte cum au simțit, astfel încât oamenii să aibă posibilitatea de a face comparație între o generație tânără și oameni în vârstă, să vadă dacă sunt diferențe între muzică, comportament și altele. Doamnele care cântă în „Electra” de azi sunt chiar cele de la începuturile grupului IZA. S-au schimbat câțiva actori, dar ne-am obișnuit cu ei pentru că sunt foarte receptivi, au intrat în rol, nu simt că se întâmplă ceva, că dacă lipsește X sau Y, e o problemă. Cu actorii am colaborat foarte bine, suntme ca o familie. Electra e ușor de digerat, pentru că așa conceput-o domnul Mihai Maniuțiu, să fie o „Elctră” mai altfel. El a ales muzica din Maramureș, nimeni nu a făcut asta până acum, și piesa se joacă de 20 de ani cu Teatrul din Sibiu. Nu s-a schimbat din repertoriu nimic, așa cum nici din text nu s-a schimbat. În această piesă cântăm timpul, instrumental, ba vocal, sunt undeva la peste 15 piese. Cea mai veche piesă pe care o cântăm așa e piesa de înmormântare, este piesa care se cânta înainte, când venea vremea omului, Aceasta se cânta la înmormântări de către grup de femei, de cineva care vrea să cânte pentru omul care a plecat sau pentru băiat sau fata, era mare jelanie. Recomand cartea „Nunta Mortului” scrisă de Gail Kligman, în Maramureș, unde și-a făcut teza de doctorat. În primul rând pentru că ar reține muzica tradițională care se adaptează foarte bine pe tragedia greacă. Viața noastră e o tragedie, până la urmă, și ar trebui să vină oamenii la spectacol să facă comparație. Problema e cea mai gravă în zilele noastre este faptul că există foarte multă muzică, dar a dispărut sentimentul pe care ți-l creează muzica respectivă, nu totul e bubuială. Trebuie să ai să trăiești muzica, să analizezi un vers… până la urmă, mai devreme sau mai târziu ne regăsim toți în versurile astea pentru că viața nu e numai fericire. Constănțenii să vină să vadă și cu alte ocazii să își păstreze și tradițiile, să nu se piardă pentru că foarte repede ne ducem în altă direcție și ne pierdem identitatea. Problema e asta, trebuie să avem grijă de identitatea noastră. Nu avem identitate, suntem pierduți pentru că altceva putem face foarte ușor!