Am fost acolo. De fier să fi fost și nu puteai să rămâi indiferent la dramele prin care treceau semenii noștri care nu aveau un acoperiș adevărat deasupra capului. Îmi aduc aminte și acum o familie care locuia într-un garaj, pentru care plătea și chirie. Tatăl muncea cu ziua, mama îngrijea de copii. Întrebat de un coleg de breaslă ce își dorește, unul dintre ei (cred că erau doi frați) a spus că i-ar plăcea tare mult dacă măcar într-o noapte nu s-ar mai sui pe el gândacii. Am ajuns și la o familie din zona peninsulară, care stătea fără acte într-o casă naționalizată. Am urcat spre etaj cu teama că scările decrepite se vor prăbuși sub noi. Oameni care nu aveau nimic trăiau acolo în condiții mai rele decât trăiesc vitele în grajduri occidentale. Am întâlnit și români și romi și bătrâni și copii și persoane sănătoase și bolnave. Pe toți însă, viața îi învinsese, din varii motive. Cu toții însă mai sperau la ceva. Nu Radu Mazăre, ci noi, prin taxele și impozitele plătite, le-am oferit acel ceva. Speranța. Cartierul social Henri Coandă, susținut de constănțeni, a fost pentru mulți o gură de aer. Vecinii au fost însă nemulțumiți. Unii au reclamat furturi, alții că au găsit persoane care urinează pe blocuri, alții nu se simțeau în siguranță. A început atunci o dezbatere care nu s-a terminat nici azi: ce facem cu Henri Coandă? Acum, înaintea campaniei electorale, este mai necesară ca oricând. Recent, Horia Constantinescu, candidatul PSD, a fost întrebat care sunt planurile sale cu zona după ce va ajunge primar. Asta în contextul în care actualul edil, Vergil Chițac, PNL, spune de mai mult timp că vrea să îi mute undeva la margine orașului. Cum producem mutarea? Pe banii dumneavoastră, facem un alt cartier, în altă parte, după care îi mutăm pe cei de acolo. Vă întreb ceva: le facem un gard mare în jur și nu îi mai lăsăm să vină în oraș? Să știți că acolo, într-o suprafață similară unei celule, am întâlnit un copilaș minunat, cu probleme majore de sănătate, în sensul în care acesta nu-și putea folosi picioarele, și locuia într-o suprafață de sub 20 de metri pătrați, împreună cu mămica lui. Pe copilașul acela mă ajutați dumneavoastră să-l mut într-o altă cameră, mai departe de comunitate, mai departe de șansa de a-și petrece zilele într-o manieră pozitivă?”, a declarat Horia Constantinescu. Acesta a subliniat însă și faptul că organele de ordine trebuie să-și facă datoria. Cei care nu respectă regulile și ordinea nu ar mai trebui să stea acolo. În schimb, Vergil Chițac a afirmat că mutarea cartierului Henri Coandă a fost întotdeauna un subiect de interes pentru constănțeni. „Eu îi înștiințez pe această cale că, în prezent, elaborăm documentația de urbanism pentru un teren situat în zona industrială, primit de la Ministerul Apărării Naționale, teren care ne-a fost transferat exact cu această condiție, construirea de locuințe sociale.Așa cum am mai precizat în trecut, containerele din Henri Coandă nu alcătuiesc un cartier de locuințe sociale, și asta pentru că nu au dimensiunea necesară, nu respectă standardul minimal de locuință socială.”, a precizat aceasta. Este, în opinia mea, o soluție populistă și scumpă. Primarul nu a explicat de ce nu modifică actualele containere, pentru a mări spațiul de locuit, dacă asta este problema – lucru care se poate face cu costuri mult mai mici decât construirea unor noi imobile. Pentru a avea o imagine de ansamblu, vă invită să citiți mai jos un exemplu de manual în protecția socială: cazul Murray Bar, care demonstrează de ce este prea scump să nu plătim pentru protecție socială. Murray Bar a fost un om al străzii din Reno, SUA. Ex pușcaș marin, prieten bun cu băutura, Murray devenise ceea ce numim un om al străzii. Polițiștii îl cunoșteau atât de bine încât se împrieteniseră cu el și, din când în când, îi aduceau haine și mâncare. Reușise, la un moment dat, să se angajeze, fiind supravegheat strict. Pusese și vreo 6.000 de dolari deoparte. Când supravegherea a încetat, bărbatul a căzut din nou în patima băuturii. Banii s-au risipit, a ajuns din nou pe străzi. Murray era numai unul din oamenii fără adăpost din Reno. Pe lângă problema socială, se mai ridica una, economică. Oamenii aceștia ajungeau des în spital, iar tratamentele costau incredibil de mult. Un polițist a calculat exact cât a costat spitalizarea pentru cei mai scumpi trei vagabonzi. 100.000 pentru primul (Murray), 65.000 de dolari pentru al doilea, 50.000 de dolari pentru al treilea. Atunci a fost nevoie de o soluție și s-a luat una curajoasă. „Ne costa un milion de dolari ca să nu facem nimic”, explică polițistul”, în lucrarea „Ce a văzut câinele”, a jurnalistului și scriitorului Malcom Gladwell. Problema este similară pentru toate statele Americii. În Denver, de pildă, erau circa 1.000 de „homeleși”. Un ONG de acolo, Colorado Coalition for the Homeless (www.coloradocoalition.org), a luat o decizie curajoasă. A cumpărat o clădire cu șase etaje, dotată cu tot ceea ce era necesar, de la pat la cuptor cu microunde, și i-a cazat aici pe o parte din cei 1.000. Evident, nu au încăput toți Și, la fel de evident, nu a fost ieftin. Costul pentru fiecare dintre ei se ridica la maximum 10.000 de dolari pe lună, sumă care includea tot, de la cazare la asistența socială. Pentru unii dintre ei, suma scădea la jumătate, pentru că, odată ce intrau în acest sistem, își mai găseau un loc de muncă, iar povara contribuabililor era mai mică. E mult, e puțin? În Denver existau 28.000 de internări anual. La prețurile de acolo, suma alocată era imensă. După cum spuneam mai sus, pentru un om al străzii se puteau cheltui 100.000 de dolari în șase luni pentru asistență medicală. Dintr-o dată, nu-i așa, suma de 10.000 de dolari pe an nu mai pare așa de mare. Americanii aveau un principiu: ajutoarele sociale să fie temporare și condiționate. Cu alte cuvinte, nu voiau să sprijine niște trântori care trăiau pe seama contribuabililor, pe banii lor. De ce să plătim totuși din banii noștri pentru unii care nu vor să muncească? Vom răspunde la întrebare, dar să ne întoarcem la povestea lui Murray, care se termină trist. A murit din cauza unei hemoragii intestinale. Polițiștii care l-au ridicat ani de zile de pe străzi au ținut un moment de reculegere pentru el. „Nu trec multe zile fără să mă gândesc la el, spune Marla Johns, soția unui polițist, în cartea lui Gladwell. Vine Crăciunul… Obișnuiam să-i cumpăr câte un cadou. Aveam grijă să aibă mănuși groase, o pătură și o haină. Ne respectam reciproc. Odată, un pacient în stare de ebrietate a sărit de pe targă și s-a repezit la mine, dar Murray a sărit și el de unde era întins și l-a amenințat cu pumnul spunând că nimeni nu se atinge de îngerașul lui. Știi, cât a fost înscris în program și monitorizat, s-a descurcat extraordinar. Era, practic, arestat la domiciliu, își luase o slujbă, punea bani deoparte, se ducea la muncă în fiecare zi și nu se atingea de băutură. Făcea tot ce i se cerea. Există persoane care se pot integra cu succes în societate dacă sunt monitorizați permanent. Murray avea nevoie de cineva care să se ocupe de el”, spune ea. Concluzia autorului: Reno, din păcate, nu avea un loc unde Murray să găsească organizarea aceasta esențială pentru el. Probabil că cineva hotărâse că e prea scump. Marla Johns a cerut trupul neînsuflețit al bărbatului. „Nu voiam să fie îngropat ca un anonim”, a spus ea. Ne place sau nu, oameni ai străzii există, în SUA și în România. Avem și în Constanța multe exemple. Ce s-a întâmplat aici, în urmă cu câțiva ani, a redus fenomenul. Ne referim la campusul social Henri Coandă. Indiferent care au fost rațiunile care au stat la construirea sa, finalitatea este una corectă din punct de vedere al drepturilor omului, social și economic. Desigur, dacă s-au făcut fraude la construirea lui, trebuie investigate și pedepsite. Oamenii de acolo au o șansă. Evident, unii vor profita de ea, alții nu. Faptul că nu mai stau pe străzi înseamnă însă că nu vor mai aglomera atât de mult spitalele, ceea ce înseamnă cheltuieli mai mici. În mod normal, aceste cheltuieli mai mici ar trebui să însemne mai mulți bani pentru sistemul sanitar care să fie investiți sau folosiți altfel, spre binele comun. Este metoda aceasta controversată? Desigur că este. În Constanța, numărul locurilor în campusurile sociale este în continuă creștere. În Denver vorbeam de un singur bloc de șase etaje, aici de un cartier întreg. Costurile sunt mari pentru un oraș mic, așa cum este al nostru. Lucrurile nu trebuie să se oprească însă la locuințe. Pentru a respecta drepturilor omului, dar și pentru a avea succes în integrarea acestor oameni în societatea, este nevoie de mai mult. În primul rând, este obligatoriu ca toți copiii de vârstă școlară să frecventeze cursurilor. S-au făcut pași în acest sens și în Constanța. Se dorește o corelare între prezența la cursuri și acceptul de a folosi locuințele. Este un pas înainte nu numai pentru acum, dar și pentru viitor, pentru că așa ne putem asigura că fenomenul va scădea din amploare în anii care vin. Nu trebuie să ne credeți pe cuvânt. Iată ce spune Declarația Universală a Drepturilor Omului. „Articolul 25 Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa. Articolul 26 Orice persoana are dreptul la învăţătură. Invăţămîntul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte invăţămîntul elementar şi general. Invăţămîntul elementar trebuie să fie obligatoriu. Învăţămîntul tehnic şi profesional trebuie să fie la îndemîna tuturor, iar învăţămîntul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit.” Protecția socială și educația sunt o obligație și o soluție nu numai pentru drepturilor omului, ci și pentru o societate coerentă și civilizată. Ne place sau nu, fenomenul oamenilor străzii există și, probabil, nu va putea fi eliminat foarte ușor. Soluțiile costă și nu costă puțin. Dar, de multe ori, s-a demonstrat că respectarea drepturilor omului costă mai puțin decât ignorarea lor, atât din punct de vedere economic, cât și social. De aceste lucruri trebuie să se preocupe autoritățile locale, dar nu numai. După cum ați văzut mai sus, în Denver sistemul a fost pus la cale de un ONG. Autoritățile trebuie să fie ajutate de organizații neguvernamentale care, cu puterile pe care le au și cu sprijinul pe care îl primesc, se pot implica în rezolvarea/ameliorarea acestei probleme. Și, dacă aceste ONG-uri nu există, trebuie înființate, pentru binele nostru, al tuturor. Puteți urmări Constanța 100% și pe Google News sau canalul de WhatsApp. Conținutul website-ului www.ct100.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informațiile publicate pe acest site sunt protejate de către prevederile naționale și internaționale legale în vigoare. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conținutului acestui website.